CONFESIUNE
Dacă aș fi primit un bănuț pentru fiecare grimasă condescendentă îndreptată către mine – „cel cu capu-n nori” –, aș fi depășit obiectivul campaniei mele de crowdfunding de două ori. Serios. Ăsta e adevărul: se uită lumea la tine ca la un pierzător de timp care „nu face mai nimic”.
Prima privire condescendentă de care-mi amintesc a fost aceea a unei rude mai îndepărtate, care, după ce a ascultat programul plin al soției mele – medic stomatolog – a zâmbit când am deschis și eu gura să vorbesc despre al meu, de compozitor. Un zâmbet încărcat de amuzament interior și ușoară milă. Parcă spunea: „Adică nu faci mai nimic… stai și pierzi vremea, iar nevasta te întreține.”
M-a durut, recunosc, mai ales pentru că deja, cu puțin timp în urmă, trăisem unul dintre cele mai halucinante momente legate de percepția asupra muzicii. Într-un compartiment de tren, o mamă îi povestea altcuiva cum fiul ei „n-a mai vrut să facă pian ca să aibă și el un job ușor, doar nu trebuia decât să dea și el acolo din degete și gata…”.
Cam așa privim, în general, muzicienii. Și nu doar la noi, în România. În Marea Britanie, în pandemie, artiștii erau sfătuiți să-și găsească „un job real”. În Elveția, un profesor drag îmi povestea cum la evenimentele muzicale din Zürich, artiștii sunt tratați drept simple atracții de divertisment – ca niște „maimuțe îmbrăcate elegant, dresate să smulgă aplauze”.
E clar că, mai ales în contextul greutăților financiare ale tuturor, întrebarea „Tu, Sebastian, cu atâtea școli și supra-pregătiri, ce faci?” se ivește tot mai des. Fie îmi e aruncată în față cu reproș, fie e sugerată din priviri. Și e dureros, fiindcă de multe ori vine de la oameni apropiați. Iar răspunsul? „Am proiecte, premii, diplome” – dar asta nu e neapărat suficient sau un motiv de siguranță. Uneori, recunoașterea publică devine doar un trofeu de suprafață; te poți trezi agățându-te de premii și laude fără să-ți dai seama că împlinirea reală vine din altă parte. Supraspecializarea poate speria potențiali angajatori și premiile te pot îndepărta de echipe. E și ăsta un paradox.
„Și de ce te plângi?”, aud uneori. „Ai proiecte, nu? Alții și-ar dori să fie în locul tău.” Parțial adevărat, doar că, dacă ar exista o platformă în care să ne afișăm eșecurile, greutățile, regretele, poate că s-ar vedea realitatea spinoasă de dedesubt. Da, Slavă Domnului, proiectele vin, sunt recunoscător. Dar prețul e că trebuie să te autosabotezi uneori, să îți apropriezi mentalitatea de „prestator de servicii”, să negociezi cu oameni care vor să te plătească la minim, să amâne plata și, ca bonus, îți mai cer și să suferi puțin „ca un adevărat artist”.
„De ce nu te întorci în România, că e mai ieftin?” De-ar fi așa de simplu. Oricât îmi doresc, pun în balanță viitorul copiilor, siguranța, contextul socio-profesional, iar Elveția iese câștigătoare, deși și aici realitatea nu e un basm. De fapt, totul m-a lovit crunt când am înțeles în sfârșit că, dincolo de frumusețea, bucuria și libertatea creației, muzica e și o profesie, un job care trebuie să-ți pună o pâine pe masă, nu doar un hobby sublim.
Totuși, oricât de greu e, încerc să nu dau cu piciorul la tot ceea ce sunt. Poate că unii prieteni mi-au sugerat să o iau pe alt drum, alții mă încurajează să rămân pe acesta. Și așa se naște un conflict interior: să-ți urmezi visul ca artist sau să-ți cauți un venit stabil, lipsit de riscuri și ridicol? Realitatea e că echilibrul e greu de obținut, oricât de ușor se rostește cuvântul.
DESPRE ALBUM ȘI PROIECTUL MEU
În tot acest context, apare albumul meu a cărui campanie de crowdfunding se încheie în 2 zile: un proiect la care am lucrat aproape doi ani și care, în timp, a ajuns să mă definească mai mult decât orice altă diplomă sau premiu. Nu e doar o încercare de a-mi exprima gândurile muzicale, ci și o potențială rampă de lansare: cartea mea de vizită prin care sper să deschid uși noi, să explorez oportunități altfel inaccesibile și să inițiez colaborări ce pot duce la proiecte fantastice.
De ce muzică epică? Poate a fost doar o întâmplare, o aliniere a astrelor. Simt că ea m-a găsit pe mine, nu invers. Și nu, nu e despre venerarea vreunor zei – e despre exces, sfâșieri interioare și căutarea unui ‘ceva’ pe care abia când termin piesa îmi dau seama că îl căutam. Iar tocmai această aventură necunoscută face parte din bucuria de a compune.
Costurile însă au fost mari – mult peste 10-12 mii de franci. De la echipamentul de studio și software-urile specializate, până la serviciile de mix și master. Ca să țin proiectul în picioare, am jonglat cu alte joburi și proiecte „mai sigure”, care să aducă bani. Unele, lucrate cu businessmeni care, fie plătesc extrem de prost, fie întârzie luni de zile cu plata. Iar când ai familie, orice zi petrecută compunând pentru album, fără încasări imediate, se simțea ca o luptă împotriva propriului cămin. Parcă albumul concura cu ei pentru timp, energie și resurse.
De aceea am ajuns să fac crowdfunding. Da, am conștientizat că un „pre-sale” poate fi perceput drept „cerșit” și că e foarte ușor ca oamenii să vadă altfel meseria de artist. Dar îmi asum – e singura cale să duc acest proiect la bun sfârșit și să-l pot oferi lumii. Mă bucură până la lacrimi când cineva crede în muzica mea și o consideră demnă de sprijin.
Și nu, nu-mi doresc ca pasiunea mea pentru compoziție să fie interpretată ca un motiv pentru care ar trebui să muncesc pe gratis. Înțeleg cum funcționează piața, știu că în alte domenii lumea e plătită per oră, per minut, în timp ce compozitorul stă zile-ntregi la pian, în fața partiturilor, fără să știe dacă și cum îi va fi răsplătit efortul. Da, e o realitate pe care multă lume nu o cunoaște, așa că simt nevoia să explic.
În final, pentru mine albumul e atât un „statement”, cât și o șansă de a-mi deschide orizonturile profesionale. Nu e vorba despre o simplă solicitare de sprijin, ci despre a oferi ceva concret: muzica mea și repovestirea epopeei lui Ghilgameș. E un proiect care se „hrănește” din toată energia mea, din toate experiențele și speranțele mele. Și, da, se întâmplă să ajung în postura de a-l promova cu strigăt: „Uitați munca mea: credeți că merită luxul de a exista, de a fi primită și susținută?”
ÎNCHEIERE
Mulți oameni dragi îmi spun să merg înainte, să nu renunț. Alții îmi amintesc de epuizare, de sănătate și de ideea unui venit stabil. Și îi înțeleg pe toți – lupta dintre vocație și siguranță e una reală, mai ales într-o lume tot mai zgomotoasă și aglomerată.
Pentru mine, albumul acesta e un răspuns la toate privirile condescendente, la toate îndoielile, la toți cei care-ți spun „muzica e doar un hobby”. Totodată, pentru mine e și o modalitate de a reflecta asupra lumii – atât a celei din mine, cât și a celei din jur –, sperând să ofer o alternativă sonoră la agitația zilnică.
De ce? Pentru cine? Cum? Sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să le fac: muzică, povești, filme, jocuri video, opere... Nu am răspunsuri și nici măcar toate întrebările potrivite, însă sper din tot sufletul că acest album e un prim pas esențial. Îmi doresc să vă ajungă la suflet și vă să ofere de mii de ori mai mult decât a cerut – atât de la mine, cât și de la oamenii extraordinari care l-au precomandat. Dacă simțiți că rezonează cu voi, vă invit să duceți vestea mai departe. Până la urmă, dacă e să privim cu încredere, poate că încă se mai poate trăi (și) din muzică.
Închei mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru puterea de a continua, familiei mele care m-a îndurat și mi-a fost alături în toate momentele, prietenilor care m-au încurajat necondiționat și tuturor celor care au contribuit — fie printr-un ajutor direct, fie prin simpla distribuire a poveștii mele. Fără voi, albumul acesta ar fi rămas doar un gând.
Comentários